Adevărul însuşi este o iluzie…

Dimineaţă. Primăvară.  Cearceaf răvăşit. O ceaşcă de cafea. Munte.

Zâmbesc timid printre jaluzelele albăstrui ale pensiunii. Camera de o obscuritate timidă mă face să mă simt ca acasă. Mă îndrept cu paşi mărunţi şi interminabili spre pat. Mă arunc pe saltea cu o rapiditate grozavă. Strâng perna în braţe şi încep a chicoti. Locul de lângă mine e gol. Îmi bag capul în puiul de pernă. Parfumul tău se simte în toată camera. Hainele aruncate mult prea în grabă în întreaga încăpere mă duc cu gândul la noaptea trecută.

Oftez adânc şi mă ridic cu greutate. O lumină difuză pătrunde în camera sărăcăcioasă ca o fulguire de aur. Îmi ghidez trupul aproape dezgolit spre terasa camerei.

Razele timide ale soarelui sorb roua dimineţii de pe crestele munţilor. Un aer călduţ şerpuieşte prin iarba abia frăgezită, învăluindu-mă într-un val transparent de prospeţime. Tălpile îmi sunt pe podea, dar totuşi plutesc. O rază mă prinde de mână şi mă învită la vals. Valsez cu soarele, şi valsez… Simt o atingere rece pe şoldul meu. Mă întorc bulversată şi îţi zăresc ochii migdalaţi. Zâmbeşti. Mă ridici iar eu mă pierd în braţele tale de fier. Mă săruţi pe frunte şi îmi spui cât de mult mă iubeşti. Coborâm amândoi  în lacul de iarbă de un verde crud şi limpede. Mă împingi uşor şi cad în pătura goală şi uşor umedă. Lumina soarelui abia trezit ne mângâie feţele. Oglinda cerului este mai albastră decât de obicei. Îmi aştern capul pe pieptul tău imens. Îmi apune zâmbetul pe buzele tale sângerânde. Ploaia razelor de soare îmi gâdilă trupul de femeie.

Te joci în părul meu buclat şi blond. Te ridici lent. Te îndepărtezi de mine, apropiindu-te cu paşi precişi de munţi.

Ochii mei albaştrii înlăcrimaţi te urmăresc până la epuizare. Albastrul cerului se transformă într-un abis şi eu aştept.

Aştept ca tu să te întorci.