Răsfoiri prin jurnalul minții.

 

Ruptură din jurnal.

Vicii închipuite.

 

Sentiment… Sentiment curat… Sentiment infect… La dracu, vere !

Un ticăit tâmpit mă trezește. Pipăi după telefonul aruncat pe noptieră, și, într-un final îl opresc. Message : « Dormi ? » … Ce dracului aș putea face în timpul săptămânii, la ora 3:47 dimineața ?! Îmi închid telefonul, ca nu cumva să se mai găsească vreun « isteț » să îmi deranjeze somnul, și îmi pun perna pe față… După vreo 5 min de încercări în a-mi relua somnul, mi se face sete… Mda, de fapt, voiam să treacă timpul mai repede. Nu mai aveam somn. Mă ridic din pat cu o lene specifică mie, și zbârrr… Da` ce naiba mă, e decembrie și ăștia nu au dat căldură ?! Pun mâna pe calorifer, mai rece decât picioarele mele desculțe pe parket. Îmi iau un hanorac și îmi conduc pașii spre bucătărie… Drum lunggg, deși bucătăria e lângă camera mea… E 4 dimineața totuși și în ultimele săptămâni nu am sărit de 3 ore dormite pe noapte. Deschid robinetu și pun niște apă în cană. Ah… îmi irită stomacul. Mai bine aș face o cafea, și așa nu mai pot să dorm. Pun ibricul pe foc. Mă duc sa îmi caut un elastic de păr, și apoi intru la baie să dau cu puțină apă rece pe față. Gata, sunt fresh ! Îmi amintesc de apa clocotită și mă redirecționez spre bucătărie. Gata și cafeaua mea… Lipsește ceva… Hmm… Pachetul de Kent îmi trage cu ochiul. Da, știu, am zis că mă las… Nu mă pot abține și-mi aprind o țigară. Ador sentimentul de plăcere ce mi-l oferă fiecare fum … fiecare înghițitură din cafeaua neîndulcită …

« Îmi e sete de tine, îmi e somn,
dar nu vreau să dorm » … Și uite așa Cumicu reușește să îmi trezească din nou amintiri… Și uite așa apar iarăși miile de întrebări…

Nu. Nu. Las-o baltă. Nu vreau să îmi amintesc. S-a terminat.

Și da. Încă există.

De prin clasa a 9-a … In timp ce cautam un document mai vechi, am dat peste  “minunatia”  asta care, daca nu ma insel, e scrisa in urma cu vreo 2 ani.

 

« Pă trend »

 

Haideti sa vorbim azi de ceva ce pe mine, sincer, ma macina de ceva vreme… Probabil ati auzit de celebrele expresii “E pa trend” sau “Ce cul esti”. Stateam si ma gandeam ce inseamna cu adevarat sau la ce se refera afirmatiile astea care pur si simplu, zgarie timpanul meu. Nu m-as fi gandit sa scriu despre asta, sau sa ii dau atentie subiectului asta, daca in perioada sarbatorii pascale nu as fi intalnit 2 « ţoape » si un mascul « feroce » in zona complexului comercial Mercur din Craiova. [Cei care stati in Craiova stiti cu siguranta de ce zona vorbesc.]  Ma plimbam si eu mai pe seara cu Lavi, colega-mea, ca fetele « pa centru »… La inceput nimic interesant nu mi-a atras atentia, doar  2 feţe botoxate si gletuite, imbracate sau mai bine zis, mai mult dezbracate [ca pe centura] si un cocalar de prima clasa care le insotea, evident. Nu ca as avea ceva cu ei, dar pur si simplu simt ca ne fac de ras ŢARA. Cum ziceam, ne plimbam noi asa frumos… si ne-am asezat pe o banca. Cum se apropia Pastele, domnul primar Solomon, a decorat si centrul, fiind expuse diferite figurine, gen iepurasi, oua etc. Stateam si ma uitam cum fac aia mici poze cu iepurasii si ma auzam copios de limbajul lor, cand ii vad pe acesti indivizi apropiindu-se si ei de un iepure. Ma uitam cu, coada ochiului la fiecare miscare a lor. Nu stiu de ce, dar aveam un presentiment in legatura cu ce va urma. Dupa ce fac ei poze in diferite ipostaze [saracul iepuras, mai aveau un pic si-l calareau], a venit si « pasarica » …

• Piţi 1: “Fată, dar ăsta e iepuroi!” [imi pare rau ca nu pot reda si tonalitatea, ar fi fost mult mai captivant]

• Piţi 2 : “Taci fată, că vezi tu că spargem topurile dupe lipicioşii, că ălea dupe haicinci le-am spart de mult. “

• Cocalar: “Fă, sa moară toti duşmanii mei de ciudă, de nu te fac prinţesă.”

Doua strambaturi au urmat apoi din partea celor „printese” iar eu am preferat sa imi continui plimbarea intr-o zona fara „iepuri”.

Restul… Comentati si voi. Si nu, nu e fake.

Evadare.

25 martie.

O căldură deloc înăbușitoare și eu mă aflu în tren. Direcția ? Bucureștiul inimii mele. Câteva fețe necunoscute, dar plăcute au să îmi fie “colege” de compartiment pentru câteva ore. În gară, agitație, lumea se îngrămădea buluc să se urce în tren iar eu mă uitam în toate părțile mai că văd pe cineva cunoscut. Degeaba. Se pare că voi călători singură. Nu-i ceva neobișnuit pentru mine, doar distanța și ruta ceva mai lungă.

Cu laptopul în față și muzica desfășurându-și activitatea în Winamp, mă apuc de scris.

Nu mii, nici milioane, ci miliarde de gânduri se întrec in mintea mea. Sunt atât de multe încât nici nu știu căruia să îi acord prioritate mai întâi. Cine sunt eu ? Cine ești tu ? Cine suntem noi ? De ce existăm ? Ce caut eu aici ? Cum va fi viața mea peste câțiva ani ? Dar peste câteva luni ? Dar peste câteva zile ? Dar ore ? Voi ajunge cu bine ? Sunt doar câteva din gândurile care apucă să răsară. Mă simt ciudat. Sunt în plin câmp, de mult voiam să fiu departe, departe de tot. Aș fi plecat și eu pe Marte ca Smiley dacă aș fi putut, dar mă mulțumesc și cu ceva mai aproape. Demult simțeam nevoia asta, să mă desprind, să mă deconectez de cele 2 lumi în care trăiesc. Să fug, să nu mai vorbesc cu nimeni, doar eu și eul meu.

Am doar 18 ani. O vârstă cu probleme, cum ar spune mulți. Vârsta la care într-adevăr ajungi la punctul ăla și-ți zici : “De ce nimeni nu mă înțelege ? Ce au toți cu nimeni ? Există oare iubire adevărată ? Pot să am încredere fără să fiu trădată mai târziu ?”. Probleme cu toată lumea.

Certuri, țipete, plânset, nepăsare, extaz, depresie, fericire, ezitare, vis…

Câteva din cuvintele care descriu perfect perioada asta. Este vreo schimbare la 18 ani ? Ești major și gata, te-ai maturizat ? Nu ! Este doar perioada din adolescență în care te desprinzi din găoace, explorezi lumea, lumea care nu e tocmai cum credeai tu. Persoane rele, malițioase, cărora nu le pasă decât de interesul propriu, uși închise în nas, încredere aparentă, minciună și promisiuni. Artficial, într-un cuvânt!

Dar încrederea în tine ? Crezi în tine suficient să nu îți pese de ce zic ceilalți ? Ai vise, idealuri ? Țeluri ? Îți împlinești vreun vis ?  Ai renunțat vreodată la ceva doar pentru că așa credeai tu că va fi mai bine, fără să asculți și de vocea din interiorul tău ?

Întrebări, întrebări care știu că există în mintea oricui. Nu fac vreo excepție de la regulă în cazul ăsta.  Răspunsuri ? Nu aștepta niciodată pe cineva să îți răspundă și mai bine răspunde-ți singur, la orice întrebare. Ești sigur că nu te vei minți  niciodată în felul ăsta, doar fii sincer cu tine. Asta nu-i o lecție pe care v-o predau, e doar o lecție cu mine însămi. Experiențele prin care am trecut până acum și toate situațiile în care viața m-a pus, poate ele copilărești pentru majoritatea, m-au învățat să fiu și elev și profesor cu eul meu.

Nu pot nega, indiferent de cât de multe întrebări există, una singură își face mereu loc printre ele, suficient cât să iasă la suprafață. De ce ? Sunt aproape vindecată, nu vreau să te mai vad, nu vreau să-mi mai pun spirt pe rană. Rămâi așa cum ești și lasă-mă. Mă simt ca un pui care învață să zboare după ce i-au fost tăiate aripile. Și reusesc !! Știi de ce ? Pentru că de data asta am încredere în mine. Și pentru că există cineva care nu mă va lăsa niciodată să cad. Pentru că sunt câteva persoane care mă ridică mereu, care îmi înveselesc viața, care mă fac să văd și partea frumoasă a vieții, în toată uscăciunea pot vedea și partea neatinsă, verdele. Iar pentru asta, le mulțumesc. Nu le dau nume, se știu ele, sau poate sunt prea modeste ca să știe lucrul ăsta. Indiferent, mama e una dintre ele. Aveți grijă de voi.

Și nu, nu visez. Îmbin realitatea cu închipuirea.

P.S. Când ești deprimat, gândește-te la o călătorie cu trenul și du-te cu ochii minții unde vrei tu.

Confesiuni, o ceașcă de cafea și fum, mult fum…

August … Ploaie de stele…. Luna de o strălucire cutremurătoare… Eu și tu într-o liniște perfectă spartă doar de cântecul greierilor … Mirosul de verdeață petrecută și o caldură înăbușitoare … Atmosfera perfectă închegată cu un sarut pe gât… Mâinile noastre încep să capete contur în lumina diafană… Îmi săruți încheietura mâinii cu buzele arzând de dorință … Te privesc îndelung, te privesc și nu mă satur … Mi-e sete, am o sete nesfârșită de tine, vreau să mă cuprinzi toată și să ne lăsăm prada instinctelor … Îmi încleștez mâinile în jurul gâtului tău și te sărut cu lăcomie, lăcomia aia necontrolabilă care îmi cutremură mintea de fiecare dată când ești lângă mine … Simt cum iarba scrâsnește din dinți sub noi, simt cum inimile noastre bat în ritm alert, îți simt răsuflarea din ce în ce mai grea… Mâna ți se desprinde de a mea si începe să-mi cerceteze în ritm inegal fiecare parte a corpului. Mă simt sedată, simt că nu am puterea să te controlez … Nu pot, nu vreau să te opresc … Sunt pierdută în brațele tale… Te așezi cu capul pe pieptul meu și îmi arăți entuziasmat o stea căzătoare. Secundele, minutele, orele se opresc în loc … Suntem captivi într-o lume statică … o lume doar a noastă, lumea perfectă pt noi … Am tendința să cred că e un vis, că e doar imaginația mea, dar sărutul tău mă trezește in simțiri … Mă privești în ochi, îți adâncești privirea, citești în ei și schițezi un zâmbet… “Știu că mă iubești”, îmi spui mângâindu-mi părul moale și nearanjat. Sărutul tău imediat următor îmi taie orice replică, nu mai simt nevoia de nicio explicație dată … Mă saruți cu o tristețe în privire, ca și cum ar fi ultimul sărut, sărutul de rămas bun… Mă cuprinzi cu brațele, apoi te ridici… Mâinile mele nu vor să te lase, își înfig unghiile în spate și-ți lasă dâre… Strângi din buze și cu privirea fixată pe fondul stelar îmi spui “Îmi pare rău, nu pot fi doar pentru tine”. Lacrimile îmi invadează ochii, mâinile încep să îmi tremure, natura se face gri… “Sper că te-am făcut fericită.”, sunt ultimele cuvinte pe care mi le adresezi și apoi te faci nevăzut în întunericul nopții… Nu știai însă că “fericirea care nu durează, nu e fericire, e doar un mizerabil stupefiant.” Rămân amorțită pe patura deja rece fără tine și privesc la stele…  Un singur gând îmi trece prin minte…

“Adio, visul frumos s-a terminat… “

Nervi de toamnă…

Frig. E frig. Mi-e frig…

Patul zace sub mine cu o mulţime de haine împrăştiate. Lumina camerei începe încet, încet să îşi piardă din intensitate. Liniştea deranjantă este spartă doar de difuzorul telefonului. “So I am running away, I am leaving this place…” Aceeaşi cameră de cămin, dar mai bolnăvicioasă şi friguroasă.  Mă simt sleită de puteri. Mă ridic din comoditatea absurdă şi mai iau o gură din cafeaua rămasă de azi dimineaţă. Pe ritmurile muzicii mă îndrept spre fereastra tremurândă cu al cărei peisaj dezolant m-am obişnuit demult. Îmi lipesc fruntea de geamul murdar şi o picătura se prelinge pe geam. Ploaia ? … Nu, lacrima… Şuvoaie de lacrimi încep atunci a mi se scurge pe fondul de ten. Rimelul se întinde până la bărbie. Nu am nicio reacţie, doar plâng… Mai calm ca niciodată. Firea mea vucalnică este astupată complet de melancolia în care stau îngropată.

O poză îmi cade din buzunarul stâng al hanoracului îngălbenit de vremea trecută. O ridic cu teamă şi lacrimile îmi tulbură privirea. Mă şterg cu mâneca rapid şi cu o ură nemărginită o fac bucăţi. Frânturi din faţa ta cad pe bătrânul parchet. Le strâng repede ca să nu le vadă cineva şi le ascund într-o agendă. Sunt laşă, mult prea laşă…

Uşa se deschide ca un vulcan. Sunt fetele. Chicotesc. Buna dispoziţie nu mă însoţeşte, aşă că îmi iau geaca şi fularul şi mă reped spre uşă, împiedicându-mă ca un copil stupid. Un râset rămâne în urma mea. Fetele mă strigă, dar sunt mult prea adâncită-n gânduri ca să le mai pot răspunde.

Noiembrie aspru.

Vântul revoltat se joacă-n părul meu. Trec pe lângă o vitrină şi din greşeală îmi arunc privirea către chipul plâns ce se reflecta în geam. Îmi scot ruşinată un şerveţel şi încep a-mi şterge urmele după faţă. Îmi continui nestingherită drumul.

Oraşul e gol. Pământul este asemănat unui mormânt. E o pace de plumb. Mă aşez pe banca primei noastre  întâlniri şi mă uit cu indiferenţă la cuplurile ce se pierd în vârtejul de frunze şi hârtii dintr-o piaţă.

Ar fi un moment bun să apari. Să apari şi să îţi spun că … , dar la ce dracului îmi bat capul cu asta, când tu ar trebui să zaci într-un cavou în amintirea mea ?

Mă ridic revoltată. Îmi pun căştile în urechi şi o voce inconfundabilă începe cu : “TU, o să te duci dracu !”.

Mă pierd în întunericul toamnei.

Şi e frig.

Şi tu eşti mort !

Adevărul însuşi este o iluzie…

Dimineaţă. Primăvară.  Cearceaf răvăşit. O ceaşcă de cafea. Munte.

Zâmbesc timid printre jaluzelele albăstrui ale pensiunii. Camera de o obscuritate timidă mă face să mă simt ca acasă. Mă îndrept cu paşi mărunţi şi interminabili spre pat. Mă arunc pe saltea cu o rapiditate grozavă. Strâng perna în braţe şi încep a chicoti. Locul de lângă mine e gol. Îmi bag capul în puiul de pernă. Parfumul tău se simte în toată camera. Hainele aruncate mult prea în grabă în întreaga încăpere mă duc cu gândul la noaptea trecută.

Oftez adânc şi mă ridic cu greutate. O lumină difuză pătrunde în camera sărăcăcioasă ca o fulguire de aur. Îmi ghidez trupul aproape dezgolit spre terasa camerei.

Razele timide ale soarelui sorb roua dimineţii de pe crestele munţilor. Un aer călduţ şerpuieşte prin iarba abia frăgezită, învăluindu-mă într-un val transparent de prospeţime. Tălpile îmi sunt pe podea, dar totuşi plutesc. O rază mă prinde de mână şi mă învită la vals. Valsez cu soarele, şi valsez… Simt o atingere rece pe şoldul meu. Mă întorc bulversată şi îţi zăresc ochii migdalaţi. Zâmbeşti. Mă ridici iar eu mă pierd în braţele tale de fier. Mă săruţi pe frunte şi îmi spui cât de mult mă iubeşti. Coborâm amândoi  în lacul de iarbă de un verde crud şi limpede. Mă împingi uşor şi cad în pătura goală şi uşor umedă. Lumina soarelui abia trezit ne mângâie feţele. Oglinda cerului este mai albastră decât de obicei. Îmi aştern capul pe pieptul tău imens. Îmi apune zâmbetul pe buzele tale sângerânde. Ploaia razelor de soare îmi gâdilă trupul de femeie.

Te joci în părul meu buclat şi blond. Te ridici lent. Te îndepărtezi de mine, apropiindu-te cu paşi precişi de munţi.

Ochii mei albaştrii înlăcrimaţi te urmăresc până la epuizare. Albastrul cerului se transformă într-un abis şi eu aştept.

Aştept ca tu să te întorci.

Atunci… Acum

« Dansez cu pozele vechi, incepe sa mi se faca dor
De cum eram cand eram copil atunci credeam ca pot sa zbor
Ma credeam nemuritor, erou sa schimb lumea in bine
Si intr-un final nu am reusit decat sa ma schimb pe mine… »

Cămin. EU. O ceaşcă de cafea. Septembrie. 15. Început şcolar …

Început…

Trecut…

Prezent…

Iar început… din nou trecut şi tot prezent…

Toate aceste cuvinte se deruleaza in mintea mea ca un film prost de cinema… Sunt mult prea multe deja… Ma tot gandesc, si ma tot gandesc… Nu-mi dispare sentimentul. Iau o gura din cafeaua rece si rasfoiesc o revista… In zadar, sentimentul e tot aici. E prezent. E in mine.

Dar stai asa… De ce sentiment e vorba ?!

In toata amestecatura asta de cuvinte, am sa incerc sa amplasez si un cuvant cheie, « liceul ».

Poate majoritatea adolescentilor asociaza acest cuvant cu o cladire, cu o modificare de orar… cateva fete necunoscute si atat. Pentru mine, « liceul » e cea mai mare schimbare din viata mea. Da, chiar este.Un fir de vant patrunde prin fereastra derapanata de camin si urca agale catre pieptul meu. Ma strang in brate, si incerc sa alung cutremurul. Mai sorb de doua ori din cafea si gata. Mi-am incarcat « bateriile » si sunt gata pentru viata asta, pentru Buzesti. (Pentru cei care nu stiu, Fratii Buzesti este colegiul la care invat). Facand o  scurta analiza a vietii mele, realizezi ca este impartita in doua. “Lumea” de la Calafat, orasul meu natal, si “lumea” de aici, din Craiova. V-ati dat seama deja ca sunt la liceu la Craiova si ca stau la camin. Va recomand cu o usoara caldura sa stati in camin daca aveti ocazia. Revenind la subiect, sau poate nu, incerc sa ma gandesc cum va fi peste cateva ore. Deja ma gandesc ca am pierdut din nou o parte din mine, deja simt ca asa nu va mai fi… S-a dus vara, s-a dus dracului vacanta mea, s-a dus dracului siguranta mea… Siguranta ?! Da… pentru ca acolo e altfel, e … acasa. Acolo, in orasul meu micut, cunosc majoritatea tinerilor de varsta mea. Acolo e familia mea, acolo sunt fostii mei colegi, acolo sunt prietenii mei. Acolo e partea aia rebela din Mihaela… Dar, nelipsitul dar … De ce totusi am ales sa plec ?! Nu puteam sa stau linistita acolo si sa imi vad de treaba mea ?! NU ! Raspund promt, si cu aceleasi cuvinte afirm, « Aici e o parte din viitorul meu » . Imi amintesc si acum cu un zambet timid pe buze, de anul trecut. De drumul catre Craiova, de prima sosire in camin, de primii pasi facuti in holul principal al liceului, de primele fete necunoscute… De clasa, de noii colegi. Eram eu si atat. Odata pornita pe acest drum, stiam ca nu am cum sa ma intorc inapoi. Nu mai eram singura in  camera mea micuta lila si plina de jucarii de plus, nu mai erau mama si tata dincolo, nu mai era baia mea, masa de la bucatarie asteptandu-ma de la scoala si mama in dreptul ei… Nu mai era nimic ca inainte. Nici macar colegii, nici macar clasa mea spatioasa , nici macar scoala mea…Fete necunoscute ma asteptau in clasa. Cu un zambet fortat, am pasit in clasa. M-am asezat in a doua banca de la mijloc, rozandu-mi unghiile. Intoarsa in camin, am inceput sa fac conversatie cu fetele care urmau sa ma insoteasca pe parcursul a cativa ani de liceu. E ciudat, stii, si te simti neajutorat, simti ca nu apartii acestei lumi, simti ca locul tau nu este aici, iti lipsesc increderea si zambetul dupa buze. Totusi, un fir de speranta iti incolteste in suflet. Nu mai astepti decat ca timpul sa treaca…

Dintotdeauna mi-au placut provocarile, ideea de nou, fapt pentru care am considerat toata schimbarea asta, o provocare. O provocare insa, la care nu trebuie sa dau gres. Un pas gresit, si s-a dus totul. Un simplu gand gresit si am si zburat din minunatul oras Craiova.

Este ca jocul de sah, odata ce ai mutat piesa gresit, nu mai poti indrepta jocul…

Amintirea zilelor bune…

Ceasul indica ora 04:45 …

Ma uit bulversata in camera si incerc sa imi dau seama unde ma aflu… Dupa cateva priviri fugitive, aruncate in vechea si trista camera de camin, constat cu stupoare, ca a fost doar un vis… Un vis?! Capul imi apune din nou pe perna tare ca o stanca… Dupa vreo 10 min de foiala, imi aprind telefonul… As incerca sa o sun pe ea, pe cea care mi-a fost alaturi mereu, dar probabil, si ea doarme. Ma ridic din nou in sezut si imi strang picioarele la piept… Racoroasa noapte ! Si totusi, e noiembrie… Intunericul camerei mai este din cand in cand, usor spart de lumina difuza de la felinarul din curtea vecina. Fetele dorm, numai eu nu pot… De ce ? De ce nu pot dormii si eu linistita, invelita in calduroasa mea patura ? Logic, stiu deja raspunsul…

Visul …

Tu …

Un sentiment de neputinta ma cuprinde… As fi vrut sa nu ma fi trezit niciodata. Totul era perfect…

Eu, tu… marea, nisipul, rasaritul …. Era una din zilele alea petrecute in Vama, vara trecuta. Iti simt si acum atingerea, mana ta cercetandu-mi cu lacomie trupul … Buzele carnoase arzand de dorinta lipite de ale mele … Privirea… Ochii albastrii ce ii confund mereu cu marea… Valurile lovind cu repeziciune trupurile noastre de ceara … Apusul … O ultima tigara aruncata in nisipul mult prea fierbinte… Un fior ma cuprinde si ma face sa tresar la amintirea acestor trairi…

Trairi ?!

Sau vis ?!

Intalnire in inima toamnei reci…

Si sta… Si asteapta… Se mai foieste un pic, isi mai trece odata degetele prin par… Se ridica, se aseaza din nou… Se uita nerebdatoare la ceas… Incepe sa numere frunzele aramii care cad din pomul din fata ei…

Nu vine… dar EA spera… Inca spera… “A intarziat doar o jumatate de ora, poate a intervenit ceva, poate i s-a intamplat ceva… poate…” Ofteaza … Debusolata, se uita spre cerul fumuriu. Norii se strang, se anunta ploaie.

Pune mana pe telefon, si-l suna… « Ati accesat casuta vocala a abonatului… » Inchide. Asteapta iar pe banca rece de marmura…

Se insereaza, si EA tot asteapta. Trece un ceas, trec doua… EL nu mai apare… Isi aduce aminte de melodia lor, melodia pe care au dansat prima oara « I promise you,/From the bottom of my heart/I will love you till death do us part…»

Asteapta iar… Incearca iar sa il sune, dar din nou, are telefonul inchis…

Incepe ploaia…

Resemnata se ridica si pleaca… Face doi pasi si se uita ezitant in spate… « Poate o sa vina … » .

Merge agale, nu are o tinta precisa… Incep sa ii cada cateva picaturi pe obraz… Nu stie daca sunt de la ploaie sau daca sunt lacrimile ei… Nu mai stie…

Si ceata se asterne…

Si EA dispare in aerul rece de toamna…

Adapost de tine …

Si ploua…

Si stai la aceeasi infecta fereastra de camin… Si privesti accelasi tablou debusolant pe care te-ai obisnuit de prea mult timp sa il vezi… Nimic in jur. Doar linistea absurda mai este usor sparta de o foaie cocolosita aruncata in graba spre cosul de gunoi… Ah, iar a ratat tinta. Razi in sinea ta si ti spui « poate data viitoare ». Uneori si tu o mai faci, si tu ratezi tinta, dar normal, pentru ca tu vrei. Iti place sa gresesti, de ce ?! Pentru ca iubesti gustul amarui de vina pe care ti-l provoaca fiecare mustrare de constiinta… Arunci o privire prin camera prea rece si imbatranita pentru tine… Vezi numai fete ingrijorate si preocupate de invatat. Nu e domeniul tau, si te intorci usor spre imaginea, care acum ti se pare mai buna, decat cea a colegelor de camin… Mai iei o inghititura din cafeaua ta racita de la aerul bolnavicios din incapere. Trist ! De ce ? Pentru ca stai inauntru si afara ploua…si ploua…si tu stai la adapost… Nu mai este ca in zilele in care erai mica si dadeai fuga afara, sa stai pana cand se opreste ploaia, sa simti ca nu iti pasa, sa simti ca poti controla ploaia … Sa ajungi apoi in casa si sa te certe mama si tu sa fii mandra ca iar ai incalcat o regula. Intotdeauna ai crezut ca regulile pentru tine nu exista. Acum totul s-a schimbat. La dracu ! Vrei sa evadezi. Ce te opreste ? Tocmai pe tine ? TU, rebelo… Si totusi, realizezi intr-o clipa ca de fapt, nimic nu te opreste sa iesi in ploaie… si sa tipi… sa simti iar puterea aia care iti curge prin vene, de a fi peste ceilalti. Si iei o jacheta repede pe umar, si te repezi spre usa camerei. Cobori grabita scarile caminului ca un copil care se grabeste la joaca. Partea infantila din tine incepe sa iasa la suprafata. Iesi in curte, si incepi sa alergi…pana la epuizare… De cand nu ai mai simtit asta… sentimentul asta de eliberare…

Si tipi…

Si ploua…